Diabetul zaharat la copil – simptome

Dr. Diana Moldovan

Medic primar pediatru

Eram într-o zi de gardă când s-au prezentat doi părinţi cu fetiţa lor de 5 ani, spunându-mi: „Ne e teamă să nu aibă diabet.” „De ce credeţi asta?” am întrebat precaută.  Iar tatăl fetiţei mi-a răspuns: “Am observant că de câteva zile face noaptea pișu în pat, ceea ce înainte nu se întâmpla. Și de două zile bea apă într-una și m-am gândit că la fel face și mama mea care are diabet, atunci când nu-și administrează corect insulina. Atunci am luat glucometrul (aparat pentru măsurarea glicemiei-n.a.) mamei şi i-am măsurat fetiţei glicemia şi avea aproape 300 (mg/dl-n.a.)”.

Din păcate temerile lor s-au adeverit şi fetiţa avea diabet, dar boala a fost diagnosticată precoce şi tratamentul substitutiv iniţiat la fel, înainte să apară dezechilibre ameninţătoare de viaţă, cum veţi vedea că sunt cele care însumate, poartă numele de cetoacidoză diabetică (CAD). Trecând, şi nu cu uşurinţă, peste faptul că diagnosticul în sine a fost o veste proastă, am fost plăcut surprinsă de cum vigilenţa parentală a prevenit o situaţie traumatizantă pentru toţi cei implicaţi. Şi m-am gândit, ce minunat ar fi să poată face la fel cât mai mulţi părinţi! Încerc, în cele ce urmează, să sprijin materializarea acestui gând furnizându-vă câteva date despre diabetul zaharat la copil, cum se manifestă şi care sunt simptomele cele mai frecvente.

Diabetul zaharat tip I (DZT1) reprezintă cea mai frecventă tulburare metabolică la copil şi adolescent şi una din cele mai comune şi severe boli cronice ale acestor segmente de vârstă.

DZT1 survine datorită nivelelor scăzute sau absente de insulină produsă în organism (insulină endogenă), principalul hormon regulator al nivelului glicemic (nivelul zahărului din sânge). Această situaţie apare datorită distrucţiei insulelor de celule pancreatice producătoare de insulină, cauzată de factori genetici predispozanţi şi factori de mediu. Aportul exogen de insulină este obligatoriu pentru a preveni apariţia CAD, complicaţie ameninţătoare de viaţă a DZ.

Pe măsură ce distrucţia celulelor pancreatice producătoare de insulină devine semnificativă, încep să se contureze simptomele de boală, care reflectă deficitul de insulină, hiperglicemia (nivel crescut al zahărului în sânge) progresivă şi, în final, CAD.

Odată instalată hiperglicemia, apare poliuria (eliminarea de urină în cantitatea mai mare) şi/sau nicturia (urinatul pe timpul nopţii). Persistenţa hiperglicemiei va duce ulterior la enurezis nocturn (incontinenţă de urină pe timpul nopţii) şi polidipsie (consum abundent de apă/lichide). Întrucât glucoza se pierde pe cale urinară, va apărea consecutiv hiperfagia (ingestia unei cantităţi excesive de alimente). Dacă hiperfagia nu ţine pasul cu ceea ce se pierde prin urină, va apărea şi scăderea în greutate. Toate aceste simptome trebuie să se constituie în semnale de alarmă pentru părinţi şi îngrijitori. Chiar dacă nu sunteţi siguri, este mai prudent să vă adresaţi unui medic pentru a lămuri situaţia. Dacă a fost o alarmă falsă, cu atât mai bine, dar dacă aţi prevenit o situaţie dificil de corectat, încă mai bine. Pentru că în momentul în care nivelul de insulină devine extrem de scăzut, se instalează CAD. Dacă simptomele descrise mai sus nu au fost observate, de acum starea copilului se poate deteriora cu repeziciune.

CAD se manifestă prin durere abdominală, greaţă, vărsături. Se instalează o stare de deshidratare de multe ori severă, copilul având pe acest fond o stare de slăbiciune generalizată, uneori neputând sta în picioare. Respiraţia este una caracteristică, profundă, rapidă, iar mirosul respiraţiei seamănă cu cel de acetonă. În cazuri mai severe, cetoacidoza poate merge până la comă. Literatura de specialitate raportează că aproximativ 20-40% dintre copiii cu diabet la debut trec prin CAD înainte de a se stabili diagnosticul. Este un procent destul de îngrijorător. Putem să contribuim la scăderea lui prin menţinerea unei stări de alertă între cadrele medicale care lucrează în prima linie în raport cu pacientul (medici de familie, pediatri, medici care lucrează în UPU/CPU), dar şi prin educaţia părinţilor şi a celor care au în grijă copii, a căror spirit de observaţie poate fi salvator, aşa cum a fost şi în cazul pe care vi l-am dat exemplu la început.

Tot spectrul de simptome de debut pe care le-am enumerat mai sus, cât şi cele care aparţin CAD, se instalează cu atât mai rapid cu cât vârsta copilului este mai mică. De exemplu, în cazul unui sugar, de la iniţierea distrucţiei celulare până la instalarea simptomelor, de obicei trec câteva săptămâni, în timp ce la un adolescent, procesul poate dura câteva luni.

Închei prin a vă spune că nu cred că trebuie să trăim cu gândul că boala ne pândeşte la fiecare colţ, mai ales când e vorba de copii, dar că, dacă vom avea neşansa să o întâlnim, n-ar fi rău să fim pregătiţi s-o recunoaştem pentru a o învinge.